Fierbem 2 linguri mari de chimion în 250 ml apă şi lăsăm să clocotească aproximativ 20-30 de minute, apoi îl lăsăm acoperit cu un capac să se răcească. Dacă nu avem chimion, putem folosi chimen, după cum am specificat la ingrediente.
Într-o cratiţă, punem cele 200 g de zahăr la caramelizat şi, când apare un punct galben la mijloc, începem să amestecăm cu o lingură de lemn, până se lichefiază tot zahărul.
Într-un vas curat punem alcoolul, ceaiul de chimion strecurat, apa de caramel şi zahărul vanilat şi amestecăm totul bine.
Dacă vi se pare că a ieşit prea tare (prea alcoolizat), mai puteţi adăuga apă, dar asta o puteţi face şi mai târziu.
Punem lichidul (cu ajutorul unei pâlnii) în sticle cu dop şi îl lăsăm să se aşeze câteva ore sau chiar 1-2 zile până la servire.
Se serveşte ca aperitiv înainte de masă.
Notă: 1 porţie=50 ml
Tulpinile sunt ramificate, florile sunt mici de culoare roşie sau albă. Fructele sunt achene arcuite, cu formă de semilună, oval-alungită, de culoare brună-cenuşie. Florile se recoltează în luna iulie, când fructele au deja o coloraţie brună. Pentru a nu se scutura fructele, se recomandă ca recoltarea să se facă rapid.
Spre deosebire de chimen, de la chimion, în fitoterapie se utilizează fructele, nu seminţele.
Fructele conţin ulei volatil format din carvonă, limonen, dehidrocarvonă, dihidrocarveol, lipide, substanţe albuminoide, substanţe minerale, amidon, glucide, rezine, tanoizi etc.
Chimionul este galactogog, antispastic, astringent, antimicrobian. Datorită aromei sale, chimionul se utilizează şi în alimentaţie în preparatele culinare.
Fructele de chimion sunt indicate în bronşite, colici intestinale (inclusiv la sugari), constipaţii, meteorism, colon iritabil, diaree, colite, sindrom dispeptic gastric, fluidificarea secreţiilor gastrice, laringite, bronşite, dureri menstruale, urticarii - sub formă de infuzie sau pulbere.
Chimen - nativ în Europa, cultivat îndeosebi ca plantă aromatică, prezintă aspect ierbos, tulpină fistuloasă ajungând până la 1 m, cu frunzele bazale de multe ori penate, cele superioare cu lobi liniari. Inflorescenţele, umbele situate la capetele ramurilor, purtând flori alburii sau roşietice; fructele, achene de 3-7 mm lungime de culoare cenuşie-brună, cu 5 coaste dstincte, mai deschise la culoare. Recoltarea fructelor se face de la mijlocul lui iunie până la mijlocul lui iulie.
Foarte utilizat încă din antichitate de arabi, menţionat în scrierile vechi de Dioscorides şi de Plinius. Denumirea derivă din latinescul carui, arabicul al-karāwiyā, şi probabil din grecescul karon.
Prescris de Dioscorides pentru fetele „palide la faţă”, chimenul are o lungă istorie de utilizate ca şi carminativ, recomandarea sa pentru probleme digestive apărând în consemnările antice egiptene, iar în Europa cel târziu din Evul Mediu, când a devenit foarte popular.
Conform vechilor superstiţii, chimenul ferea de furt orice obiect îl conţinea, iar la unele popoare se folosea în poţiuni de dragoste, pentru a reţine pe iubitul nestatornic.
Pe lângă binecunoscuta lui utilizare ca şi condiment şi aromatizant în domeniul culinar, chimenul este util ca digestiv, în caz de balonare şi pentru stimularea apetitului, având efect stomahic, carminativ, colagog; mai are efect emenagog şi expectorant; se administrează alături de laxative/purgative pentru a preveni colicile. Uleiul este de asemenea util în sindromul colonului iritabil.
Uleiul volatil a arătat activitate fungicidă.
În medicina populară mai este folosit ca galactogog, iar uleiul esenţial se utilizează în produse pentru spălături de gură şi gargară, frecţii pentru piele.
Uleiul extras din fructe se foloseşte ca ingredient în lichioruri, brânzeturi, pâine.
Responsabil pentru efectele chimenului este ulei volatil (3-7%) conţinând carvonă, limonen şi alte termene; fructele mai conţin ulei gras, proteine şi flavonoide.
Îndelunga sa utilizare în afecţiuni digestive i-a dovedit eficienţa, iar numeroase studii ştiinţifice au arătat utilitatea chimenului în combinaţii cu alte plante în dispepsie.
Mai puteți vedea și: Covrigei cu unt și chimen